Am plecat cândva în lume, fără nici un dor!

Te-ai întrebat vreodată, când Dumnezeu a făcut grădina Raiului, oare ce pom o fi plantat primul? Eu cred că a fost Salcâmul. Iar acesta era copacul iubirii și al sufletelor pereche. Iar Adam și Eva puteau în orice moment să se bucure de parfumul florilor de salcâm și de foșnetul lor jucăuș.

Bine, dacă este să mă întrebi pe mine, cred că încă de pe atunci și tu, ca un copil curios și ștrengar, nenăscut lumii încă, dar sortit mie pe veci, te jucai deja pe acolo. Și așa ai căpătat gustul unui salcâm de mai. Și frumusețea lui.

Și, la fel ca el, doar tu reușești să aduci primăvara în suflete pribegite de iarnă și viscol, uitate într-un colț al lumii și care nu mai credeau în nimic. Nici măcar în ele. Oare când ai venit tu pe lume, s-au scuturat salcâmii de bucurie, să îți facă pat din florile lor? Eu așa cred.

salcam

Și totuși, ce este salcâmul? Salcâmul este promisiunea iubirilor eterne. Este promisiunea că indiferent de cât de tare va bate vântul în lume, florile lui își vor găsi mereu un loc unde să poposească, să înflorească și să dea viață. Salcâmul ești tu. Suflet de copil sfințit nu cu busuioc, ci cu salcâm. La umbra salcâmului ai construit Rai după Rai. Și nu pot să nu mă întreb…oare mai are rost să luptăm atât de mult după Raiul ceresc, când te avem pe tine, copil și salcâm, femeie și floare, femeia copil salcâm, rai nerevendicat de nici un Dumnezeu, fix aici, pe acest pământ atât de băltit și noroios?

Am plecat cândva în lume, fără nicio speranță, fără nici un dor, fără nicio direcție, căutând doar un sens al vieții mele. La un moment dat am obosit, era atât de cald, sufocant, așa că m-am așezat la umbra unui salcâm, aveam să descopăr. Și stând așa acolo, aproape adormit de dulceața parfumului său, l-am simțit cum mă îmbrățișează și îmi șoptește: „Nu te teme, cândva, ai să vezi, mă voi întoarce să te îmbrățișez…„

Și așa a fost. Acum, când scriu rândurile astea, salcâmul meu mă ține îmbrățișat. Chiar dacă de la distanță, chiar dacă în tăcerea în care ne vobim noi cel mai mult, mă îmbrățișează și îmi șoptește de dor, de iubire, de noi. Și în acel: „Hai să te cuprind!„ stă întreaga mea existență, ființă. Cine a citit până aici, s-ar putea să îmi pună poza pe fiecare stâlp din oraș, chemând oamenii să își protejeze salcâmii, copacii, de un om fără minte.

De unde să știe ei că al meu salcâm are cei mai frumoși ochi din lume, mari cât un univers. Și că vocea salcâmului meu este ca un cântec de legănat copiii.

Articol publicat pe PerfectImperfect.ro

2 thoughts on “Am plecat cândva în lume, fără nici un dor!”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

:D :) :( :o 8) :eek: ;-( :grin: :wink: :arrow: :idea: :?: :!: :evil: O:) :-| :-* :-(( :poke: :love: :tired: :emotion: :party: :clown: :worried: X( :p