Cam așa ar trebui să vorbim și noi despre acest 15 martie atât de sărbătorit de comunitatea maghiară de pretutindeni. Pentru că, dacă unul ca Tokes ar avea voie să spună o astfel de absurditate despre ziua națională a României, nu văd de ce noi ar trebui să considerăm că 15 martie e o zi care să conteze.
Îi aud și îi citesc pe câte unii care vin și ne vorbesc despre cum ar trebui să luăm lecții de la unguri, de la modul în care ei își poartă cu mândrie însemnele naționale, portul, caracterul. Despre cum stau ei drepți în fața Europei și a cotropitorilor de la FMI. Poate așa o fi.
Numai că eu nu am timp să stau și să admir asta la maghiar când văd cu cât jind privesc ei la Transilvania și la cum nu s-ar da deloc de la a pune mâna pe ea, dacă vreodată istoria le-ar oferi o nouă șansă. Nu pot să stau și să admir pasiunea lor, când acea pasiune a lor presupune un viol la adresa a ceea ce eu iubesc cel mai mult.
Și dacă nu am avea o clasă politică aservită total UDMR, poate am avea și niște reacții de bun simț din partea Guvernului, a Ministerului de Externe, vizavi de niște gesturi de frondă, în genul celui în care un ministru ungar intră călare în Ținutul Secuiesc și anunță apoi că oamenii de acolo au dreptul la autonomie.
Nu avem clasa politică care să facă asta, așadar va trebui tot noi să ne apărăm țara.
