Cuvântul întrupat în Teatru. Teatru în stomac.

”La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu”. Așa ne învață Scriptura despre începuturile lumii. Și așa începe și Evanghelia ce este citită în Biserică la Liturghia din noaptea Învierii. Ce a făcut oare Dumnezeu cu al Său Cuvânt? L-a trimis drept împărtășanie și mântuire în sufletul unui copil bălai, a cărui singură armă și pavăză într-o lume atât de rea este scrisul. Simona Poclid fiind numele acestui copil.

Nu întâmplător am ales să încep cu primele cuvinte din Evanghelia Învierii, pentru că fix același lucru ți se întâmplă și ție ca om din prima clipă în care deschizi ”Teatru în stomac” și citești: „Stăteam în rând tremurând; să nu mă aleagă  pe mine, mă rugam șoptit, și mi se părea că tot Cerul de Mai se prăvălește peste viața pe care o pierdusem pentru totdeauna”.

”Teatru în stomac” este o carte pe care nu ai cum să o citești altfel decât pe nerăsuflate, trăgând cortina lumii și devenind spectator, Regizor și actor într-o piesă care te mistuie, te roade, te ucide, pentru ca să te renască înțelegând că sensul lumii stă doar în iubire. Și ce iubire.

Îți va fi greu să știi ce personaj este preferatul tău, care să fie partea ta preferată din cele 22 de scene. Te va cutremura adevărul inefabil al Bătrânului: ”Dacă nu ne lăsăm croiți, noi nu suntem”, realizând de câte ori viața a încercat să lucreze în noi ca într-un bloc de marmură, pentru a scoate sufletul nostru bun la lumină și noi am opus rezistență.

Tot Bătrânul te va face să înțelegi că iubirea se poate împlini în buzunarul unei ”fete blonde care voia să miroasă a mare”. Ne va podidi plânsul la momentul morții tânărului, integrându-ne perfect în peisajul picurilor de ploaie care dor și ei, pentru a vedea mai apoi că existența lui nici măcar după moarte nu se sfârșește. O vom privi curioși pe Spin, pentru a sfârși îndrăgostiți de ea, de gustul buzelor ei, unde ne vom găsi Esența. Și vom striga cu putere, ca actori pe o scenă unde nu știm cum am ajuns: „Ești a mea? Ești, oare, a mea?”.

Iar la final, strânși ca în fața unui altar nevăzut de unde, în loc să îi slujim Liturghie lui Deus, noi jucăm teatru, vom citi în cor un testament al iubirii ce îți va face fiecare nerv să tremure, ochii să lăcrimeze și sufletul să se prosterneze în fața Cuvântului:

”Las ultima mea strigare să fie: ”Iubesc, iubesc și-am să mor de iubire!”. Așa se încheie ”Teatru în stomac” și, în timp ce te pregătești să închizi cartea, realizezi că, de fapt, tu ai reînceput să o citești. Așa cum se întâmplă la o piesă scrisă, regizată și jucată magistral, la finalul căreia te ridici și aplauzi în neștire. Pentru că este păcat să te limitezi la a citi o astfel de creație o singură dată, când fiecare cuvânt din ea este suflare de viață, de dor, de iubire. Hrană nesfârșită pentru suflet.

Am început cu primele rânduri din Sfânta Evanghelie după Ioan, voi încheia cu o reinterpretare personală a aceleași pericope: ”Fost-a om trimis de la Deus și numele ei era Simona. Aceasta a venit spre mărturisire, ca să mărturisească despre cuvânt, ca toți să creadă în el”. Eu cred cu toată ființa mea în cuvânt, iar pentru asta mulțumesc Simona că mi-ai făcut onoarea să fiu printre primii oameni care au citit rândurile tale mântuitoare.