A fost finala Roland Garros. Una care, după 3 ani, a readus-o pe Simona Halep în postura de pretendentă la trofeu și la ocuparea primului loc WTA. Două motivații suficiente, ar crede lumea, ca să te facă să muți și munții din loc pentru a câștiga.
Nu sunt jucător de tenis profesionist. Am jucat ceva tenis de câmp ca amator, dar pasiunea mea a fost dintotdeauna tenisul de masă. Sunt așadar campion al blocului și probabil al complexelor rezidențiale, dar sunt pasionat și de tenisul de câmp. Când alții probabil habar nu aveau de acest sport, mă uitam cu nesaț, la 4 dimineața, la finala US Open, Sampras – Agassi. Primul meu idol a fost Boris Becker. Sampras mi se pare cel mai bun jucător din istorie, iar Federer din altă lume.
Ca atare, când mă uit la un meci de tenis, chiar dacă nu l-am jucat, mă raportez la niște oameni pe care i-am urmărit. Și pentru că tot vorbim de tenis feminin, da, am avut ocazia să o văd jucând pe Steffi Graf. Ca să vă scutesc de un search pe Google, are 22 de Grand Slam-uri câștigate, are 377 de săptămâni de numărul 1 în clasament și singura sportivă care a câștigat Golden Slam ( cele 4 Grand Slam-uri plus Jocurile Olimpice). La 18 ani, câștiga deja 3 Grand Slam-uri (Australian Open, Wimbledon și US Open) și la 25 de ani (vârsta lui Halep) avea 13 Mari Slam-uri.
De la această înșiruire de mai sus, ajungem la Simona Halep. La 25 de ani, are 2 finale de Grand Slam, câteva turnee majore câștigate, multe momente de umbră, accidentări, certuri și schimbări de antrenori. Eu am mai scris la un moment dat despre Halep ca despre talentul care a murit speranță. Avea să confirme și ea ulterior, după momentul Miami și ruptura de Cahill, că pornise pe un drum greșit. Și s-a văzut acest lucru în evoluția pe zgură din acest sezon. Una care, chiar dacă nu s-a încheiat cu trofeul Roland Garros, o aduce pe Halep pe locul 2. De bani nu vorbim, este munca ei, treaba ei.
Așadar, sunt un hater că nu o ridic pe Halep în slăvi, că nu pot vedea cât de mare este rezultatul ei de a ajunge într-o finală. Asta este, îmi accept destinul. Așa cum ar trebui să ni-l acceptăm și noi ca nație de sportivi. Nu suntem croiți pentru locul 1 și nu avem mentalitate de campioni. Preferăm să mângâiem pe creștet și să o sufocăm pe Halep cu ”Lasă, mamă, nu e nimic, este bine și așa!”. Așa facem și când copilul ne rămâne repetent, așa facem și cu tinerii care nu mai pleacă din casa părinților nici la 30 de ani. Și tot așa ne mulțumim cu răul cel mai mic și în politică, apoi ne întrebăm de ce suntem mereu pierzători.
Pentru că este în ADN-ul nostru, iar excepțiile au fost rare. Un Ilie Năstase și Țiriac care nu stăteau să fie pupați pe frunte, ci se certau singuri pentru eșecuri. O Nadia Comăneci care a avut strălucire și geniu, un Hagi pentru care talentul cu găleata scăpat de Dumnezeu a fost combinat cu o muncă sisifică. Și mai este Halep. O fată talentată, care are momente de strălucire, o campioană și un ambasador al țării noastre. Dar care mai are un drum lung până la a fi cu adevărat o mare campioană.
Hai, săriți cu pietrele că am îndrăznit să scriu aceste rânduri!