Rar mi s-a întâmplat să am sentimentul de scârbă pe care l-am avut ieri, pe tot parcursul zilei, urmărind înmormântarea unei mahalagioaicei Mărioara și urmărind zbaterile nebunei de Oana Zăvoranu.
Trec peste faptul că a fost în stare să negocieze înmormântarea cu un post de televiziune. Trec peste faptul că a transformat un eveniment intim și trist, o taină, într-un spectacol grotesc. Ce rămâne în urma acestei zile de ieri e o concluzie tristă: nu mai avem presă sau televiziuni, avem niște ciocli care, la mirosul unui cadavru proaspăt, se înfierbântă și se reped asupra lui.
Nu că și poporul român ar fi mai breaz. Bătaia cu firma de pază de la cimitir este emblematică pentru tot ceea ce suntem noi cu adevărat.
Și ca să știți, în timp ce ieri întreaga Românie privea cu jind spre groapa Mărioarei Zăvoranu, echipa de tenis a României învingea Canada și ne readucea în elita tenisului feminin mondial, după 30 de ani, gimnastica aducea iar medalii de aur și argint, dovedind că încă mai avem o fabrică de medalii iar Steaua era bătută de ultima clasată din campionat.
Dar cine să mai vorbească de asta?
