Editorial de Simona Poclid. Glia, spicul de grâu, pâinea, dreptatea, cinstea, turla, clopotul, lumina. Aș, drăcie. Un update. Asfaltul, plinul la mașină, share, like, subscribe, reach, diviziune. Viața noastră a pierdut atât de mult sacru, încât durerea ori fericirea nu ne mai mișcă cu aceeași tărie cu care inima țăranului se întorcea cândva în piept și urla, când pământul îi era luat din mâini. Dreptatea și cinstea sunt niște concepte la care mulți se uită ca vițeii care adulmecă niște chiloți murdari, apoi își dau seama că nu sunt precum iarba crudă cu care-și umplu burțile. Cuvântul dat este doar o lozincă trâmbițată cu surlițe. Numai că cei câțiva lei promiși de marii și ghiftuiți cârmuitorii puneau pe unele mese goale o pâine.
Nu știu de ce se uită că un popor care trăiește bine contribuie și la bunăstarea capetelor care conduc, căci, dacă există o cale de a răni omul și a-l înjosi până când plesnește înapoi, constă în a-i lua încrederea în ziua de mâine. Ține-l pe om sclav al țevilor ruginite, drumurilor cu gropi și înfierează-l cu venin pe care i-l torni pe gât. În vreme ce tu huzurești în vila ta grandioasă și ai fost achitat de tot felul de mârlănii, prostul, cel pe care-l ademenești cu câte un mic, ori proasta căreia îi spui că tu, mărețul, ai venit acolo pentru fete frumoase, în vreme ce ea are toți dinții stricați, se transformă în animale.
Tu, ca om politic care-ți respecți costumul scump pe care-l porți, n-ar trebui niciodată să-i spui unei bătrâne că ,,Găina bătrână face zeama bună”. Dacă eram feciorul bătrânei, îți ștergeam botul cu un dos de palmă, până-ți culegeai sângele din iarbă. Firește, aș fi acceptat în continuare că-mi plac berea și mititeii plătite de tine, dar aș fi știut că în educația ta ceva s-a întâmplat dacă ai ajuns să te porți atât de grobian.
Din păcate, nu sunt feciorul bătrânei, ci un simplu om căruia, văzând momentul plin de entuziasm al sosirii tale pe pajiștile bătătorite de vaci, auzind ce spui și cum rânjești în gol, i-a venit să vomite. Pe costumul tău scump, stimabile. Crescută la țară, acolo unde oamenii trăiesc în glod, știu câteva învârteli specifice care se fac în joaca aceasta de-a puterea. Până când ne ștergem sudoarea de pe frunte, știm că oamenii săraci sunt folosiți și adunați cu burțile goale, în miros de mici, ca să asculte promisiuni. Multe dintre ele sunt irealizabile, având în vedere contextul economic al țării, ca să nu mai vorbim despre apucăturile celui politic.
Și cum omul sărac, cu mâinile bătătorite, nu știe ce-i ăla net, chiar dacă tu îi explici, căci baba nu dă check-in când mulge vaca, putem făuri discursuri și despre gândaci, crezând că ne atingem obiectivele. Când totuși partea civilizată a populației, datorită șansei și nu neapărat decurgând dintr-un favoritism genetic, se răscoală, avem grijă să inoculăm falsități în mințile unora, să uităm că suntem medici, de exemplu, și să amenințăm că nu ne mai facem datoria pentru ăia care îndrăznesc să urle. Divide et impera funcționează mereu. Sufoci multinaționalele și speri să plece. Strângi rândurile, adâncești sărăcia și speri că dacă le bagi vreo doi-trei mici pe gât vor tace.
Numai că, multe dintre costumele scumpe uită, și câtă mâhnire, că nu toate cefele sunt pline de grăsime și că oamenii vor răbda poate până la os, dar după aceea?
Mă îngrozește gândul că în inimile oamenilor mocnește un foc nestins și că este nevoie de atât de puțin să năvălească un aer rece. Vâlvătaia care-i poate cuprinde pe oameni ar trebui să îngrozească cârmuitorii (indiferent de formațiunea din care fac parte). Și nu pentru că ar fi niște smintiți care să se ducă cu topoarele peste ei, ca într-o scriere a lui Rebreanu, ci pentru că omul nu va mai crede în nimeni.
Pământul acesta a pierdut atât de mult sacru. Poate și pentru că educația a greșit într-un punct esențial. În alergătura ei alienată de a umple capetele cu teorie, a uitat să le vorbească adeseori copiilor despre dreptate și adevăr, despre iubire și despre luptă. Ceva s-a pierdut iremediabil când ne-am lungit gâturile după superficialități și am renegat datoria pe care o avem pentru ceilalți.
Am pierdut ceva irecuperabil poate în momentul în care am uitat că niște oameni au murit pentru libertate, iar noi am stat cu pântecele la soare să bronzăm partea aceea flămândă de care părea să nu ne mai pese. Am uitat zidurile pline de sânge și urechile stând la pândă, dar ne zbatem pentru dureri care nu ne aparțin.
Într-o parte a țării, cineva înalță steaguri și cântă. Popii se adună și ei grămadă, își zâmbesc tainic și înalță un alt cânt românesc. Poți urî cât vrei Biserica, Deus există oricum în pofida urii, dar versurile sunt ca un sfredel și-ți ard inima. Poate că asta înseamnă să fii român. Și nicidecum să oferi mici, ori să-i tăvălești prin muștar. Și poate că nici nu înseamnă să aștepți dreptatea, ci să o făurești. Acolo în bătătura ta. Iar când mai vine un cârmuitor care să-i spună unei bătrâne ,,Găina bătrână face zeama bună” și rânjește, te rog, dă-i un pumn în bot și spune-i că e de la Simona Poclid.
Sursă foto: evz.ro