A fost o finală de vis. A fost o finală pe care am trăit-o ca și când ne-am fi teleportat cu toții în vara lui 1994, numai că în loc de o Generație de Aur, aveam doar un ghemotoc de om, ce a strâns în ea toată pasiunea, dragostea pentru tenis și ambiție cât pentru un întreg popor.
S-au jucat 3 seturi, după mai bine de 10 ani de la ultima finală cu set decisiv. Am fost la un pas și de recordul de durată a unei finale de la Roland Garros. Game-uri incredibile, o Sharapova ce răgea efectiv pe teren, cu un arbitru mult prea îngăduitor cu întârzierile ei la serviciu.
Dincolo de toate astea rămân lacrimile campioanei noastre, lacrimi pe care trebuie să i le ștergem mâine, când revine acasă.
Și mai e un lucru pe care vreau să îl spun aici. Dincolo de finala ei, un merit absolut personal, Simona Halep a mai reușit un lucru incredibil: pentru 3 ore, a vindecat o țară suferindă de ură și indiferență. Am uitat de băsiști, de Ponta, de politică, de corupție, de ba pe-a mă-ti și ne-am strâns unii lângă alții să ne susținem un miracol.
Pentru asta și pentru tot ceea ce ești tu, îți mulțumi și te iubim, Simona !
