64.146 de spectatori au urmărit revenirea Scoției la un turneu final de Campionat Mondial după 28 de ani, revenire care a fost cinstită cu o victorie, prima după 36 de ani (Scoția câștigase ultimul meci la un Mondial în 1990).
Scoția a început cu presiunea rezultatului pe umeri. Într-o grupă cu Brazilia și Maroc, meciul cu Haiti era, pe hârtie, partida care trebuia câștigată. Dar exact acest tip de meci poate deveni cel mai greu: adversar fără presiune, ritm imprevizibil, emoție mare și obligația de a nu greși. Haiti nu a fost o echipă speriată. A încercat să iasă, a încercat să atace, a căutat spațiile prin Isidor, Providence și Bellegarde și a arătat că poate pune probleme. Scoția a trebuit să muncească pentru fiecare metru, iar primele minute au confirmat că nu va fi o victorie comodă. Diferența a venit în minutul 28. Che Adams a forțat intervenția portarului Placide, iar John McGinn a apărut acolo unde apar jucătorii mari în meciurile importante: aproape de minge, aproape de poartă, pregătit să profite. Execuția lui a fost deviată.
Haiti, un nou exemplu că în fotbal nu joci doar cu numele
După gol, meciul s-a schimbat. Scoția a devenit mai atentă, mai pragmatică, iar Haiti a început să simtă că are o șansă reală. Repriza a doua a adus presiune haitiană, cornere, șuturi și un final în care fiecare minge trimisă în careul Scoției a crescut pulsul fanilor. Iar asta ne-o confirmă și statistica meciului. Haiti nu a fost deloc o victimă sigură: 15 – 9 raportul șuturilor, egalitate la șuturi pe poartă (2-2), o singură ocazie pentru haitieni și două pentru Scoția. Inclusiv la posesie Haiti a fost superioară, 54% față de 46%.
Este de înțeles atunci sentimentul celor din Haiti că ar fi putut obține mai mult. Și ar fi meritat asta. Doar că fotblaul se joacă pe goluri, nu pe merite.