De fiecare dată când dintre noi pleacă un far, un stâlp, un model, inima mi se face cât un purice și totul în mine resimte până la paroxism acea pierdere. La fel a fost când au plecat Dinică, Dem, Puiu Călinescu, Jean Constantin, Emil Hossu, Marinuș Moraru, Ion Dolănescu, la fel este astăzi, când sufletul mi s-a cutremurat aflând de moartea atât de nedreaptă a celei care ne-a adus de 60 de ani zâmbetul pe buze.
De fapt, moartea Reginei Teatrului românesc ne vorbește despre un lucru care ne sfâșie pe tăcute, fără ca măcar noi să realizăm asta și anume cât de mult sărăcim cu fiecare zi când ne mor cei care ne-au călăuzit și luminat prin darul talentului lor incredibil cu care au fost înzestrați de la Dumnezeu. Dar și mai dureros este că nu mai vine nimic care să ne aline dorul, să ne facă să simțim că nu rămânem ai nimănui.
Mă uit pe rețelele sociale și îmi este tare greu să înțeleg și să accept că atât de jos am căzut ca oameni. ”A murit Catena”, ”Vai, pastilele Catena nu sunt chiar atât de bune pe cât se pare” și mult mai multe astfel de glume nerușinate, lipsite de decență. Nu, nu a murit Catena, ne-a murit regina zâmbetului din teatrul românesc. 60 de ani dedicați teatrului și publicului.
Nu pot să nu mă gândesc că, îngrijorați de riscul de a ne pierde Regele, pe neașteptate, ne-am pierdut o Regină. Dumnezeu să vă odihnească sufletul, doamna Stela Popescu!