Pe vremea mea, ca să folosesc o sintagmă bătrânească, atunci când urma un meci decisiv al echipei naționale, simțeai asta oriunde te aflai. Presa scrisă era plină numai cu articole legate de meci, lumea se pregătea cum știa mai bine: unii cu bilete, alții cu bere și semințe ca să stea în fața ecranului.
Cu toții știam primul 11 pe din afară și abia așteptam să ieșim în piață să sărbătorim.
Azi suntem iar, după anii buni, în fața unui astfel de meci. Meci pe care, dacă îl câștigăm, ne oferă iar șansa de a visa la un turneu final, chiar dacă mai avem de trecut și de un baraj. Dar parcă nu mai suntem atât de implicați față de echipa națională. Se vede asta din numărul de bilete vândute, se vede asta din entuziasmul oamenilor.
Posibil să se întâmple asta și pentru că am uitat să ne bucurăm. Ultima participare a noastră la un mondial a fost în 1998. E șansa unui mix de generații: Raț, Marica, din vechea gardă a celor care purtau supranumele de generația de fier vechi și Chiricheș, Pintili, Torje, Stancu și ceilalți, un viitor ce pare, cel puțin la prima vedere, mai de perspectivă. Avem o șansă mare, pe care o putem fructifica, pentru că de înecat ca țiganul la mal ne-am cam plictisit.
Sper din suflet ca diseară să avem din nou motive să ne bucurăm și să ieșim în stradă.
FORZA ROMÂNIA !
