RFID, partener de nădejde al afacerii tale

Te trezești la 6.Faci un duș rapid, bei o cafea, mănânci ceva, dacă mai ai timp și ieși ușor pe ușă, pregătit de o nouă zi. O zi în care nimic nu pare să se schimbe în viața ta. Mergi pe același drum spre birou, eventual în timp ce tastezi cu disperare pe ecranul smartphone-ului, verificând fie Facebookul, fie scriind un mesaj pe whatsup.

Ajungi la metrou. Nimic nou nici aici. Aceeași aglomerație, aceleași fețe de oameni care, ca și tine, fie că le place sau nu, merg către același birou, aceeași rutină, aceeași muncă. Și stai și te gândești, de ce oare nu ai câștigat și tu la loto, ca să te bucuri de o viață altfel…Te scuturi repede de aceste gânduri, căci, iată, metroul tău, ca de obicei, rămâne blocat într-o stație, căci trebuie să bea și conductorul o cafea, mai are și omul nevoi fiziologice. Și uite așa, în loc să fi primul dintre colegii tăi, iar întârzii și te ia supervizorul la ochi.

Într-un final, iată-te din nou la suprafață. Tu și încă câteva mii de oameni care merg agale, precum niște roboței. Ai observat că mergeți toți în aceeași direcție, da toți cu capetele în jos, cu căștile pe urechi, fără nici cel mai mic zâmbet schițat cuiva de lângă ei? Fiecare pentru fiecare, cu grijile sale, cu tristețile sale, cu suferințele sale. Trăim într-un oraș atât de mare și cu toate astea suntem atât de singuri. Ce paradox…trist.

 

Ajuns la birou, ai o primă surpriză, semn că timpul nu stă chiar pe loc, ci se mai schimbă și câteva prin jur. Nu mai treci așa ușor prin holul de intrare, ci ai în față o poartă, una prin care u poți trece decât cu niște cititoare de amprenta. Rămâi puțin surprins, ținând cont de faptul că ieri ai intrat doar pe baza badgeului. Dar asta e puțin. Totul în jurul tău e tehnologizat la maxim, chiar și prin cititoare de proximitate.

corporatist

Dar ce mai contează, oricum totul este trecut prin filtre in ziua de azi. ochiul, amprentele, vocea, nicio parte din organismul nostru nu rămâne neverificată. Pentru că trăim într-un secol al nesiguranței. Dar asta e deja prea puțin important. Ai ajuns la biroul tău de corporatist, micul cubicle, unde toate sunt în ordine, inclusiv pozele tale de hipsterist dedicat companiei. Te așezi frumos la calculator și te apuci de munca ta.

Mai ieși din când la o cafea, tradiționala bârfă de la țigară, nelipsita mâncare comandată de la împinge tava, varianta modernă. Și uite așa se face 6. Ai mai sta și azi peste program un pic, dar te gândești că e și mâine o zi. Așa că o iei agale, din nou, către metrou. Tu și alte câteva mii de oameni. Un furnicar de tristețe și goliciune a sufletului. Ajungi acasă, robotizat mai faci câte ceva și pentru tine, iar apoi te pui la somn, căci, nu e așa, mâine o iei de la capăt cu viața ta de corporatist.

Singura mea întrebare ar fi: asta chiar e viață pe bune? Cu ce te deosebești tu, corporatistul de Pipera, de un robot de nivel intelectual mediu, pe care îl programezi să își facă treaba? Cu nimic, aș zice.

Iar apoi, fatalist…mori.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *