Guest post by Simona Poclid
Un rege ar trebui privit ca un Tată care ne iartă de prea multe ori greşelile şi, când creştem, învăţaţi să păşim, să ne amintim că dreptatea absolută este numai a zeilor şi că părintele are voie să-şi arunce uneori nemurirea, să poată să-i fie frică, să cedeze, să renunțe sau să sufere. Un rege ar trebui să fie iubit, așa cum și el își iubește poporul, deși este alungat cu pietre, izgonit și niciodată primit înapoi.
Sau da, este primit, atunci când este prea târziu, când minciuna triumfă și morțile celor care au vrut să ne salveze de un totalitarism păgubos nu mai contează. Noi, cei tineri, nu am avut ocazia să simțim că acolo, la putere, în fruntea noastră de popor, sunt oameni care ne iubesc sau care cred în dreptate. Noi ne-am născut să gustăm adânc din cupa democrației. Noi ne-am născut să fim liberi și nu am înțeles niciodată ce ni se întâmplă.
Nu am știut ce să apucăm cu mâinile crescând, în cine sau ce să credem sau pe cine să chemăm când aveam nevoie de ajutor. Poate este greșit să vorbesc în numele generației mele. Voi vorbi în numele meu. Mie mi-a fost imposibil să cred în vreo figură politică de la noi (mă refer la cele care s-au perindat de când m-am născut). Urmărindu-le discursurile, analizându-le acțiunile nu am simțit niciodată că-n pieptul acelor oameni se zbate dorința de dreptate și că iubesc oamenii, astfel încât ar fi capabili să-și piardă viața pentru ei, doar să nu-i rănească.
Nu am înțeles nici de ce mor oameni bătrâni iarna pe stradă, căci nu au să se încălzească puțin, nici de ce mor copiii ori sunt abandonați, de ce nu ne putem șterge fruntea cu toții, să ne simțim apărați și să ne legăm brațele crude unele de altele, să clădim și să trăim fericiți. Nu este un ideal. Este un scenariu posibil al unui popor care merge înainte, crede în sine și-și dorește să evolueze. Înainte de asta însă, la temelia fiecărui lucru ar trebui să stea iubirea.
Ca și conducător ar trebui să te doară inima că oamenii nu au medicamentele necesare, salarii îndestulătoare cât pentru un trai care să nu semene cu cel al animalului subnutrit, timp și putere să creeze, să spere, să se deschidă și să lase o amprentă în timp. Eu, la 25 de ani, nu am văzut până acum un om politic care să mă facă să cred în el, dar ascultându-l pe Regele Mihai m-am gândit mereu la Bunicul meu și am regretat că nu ne este aproape.
Când eram adolescentă am văzut un film. Nu-mi amintesc mare lucru din acel film, doar că, la un moment dat, regele acelui popor a murit și toți oamenii, fără excepție, au jelit zile îndelungate, cântând. Nu am înțeles atunci, dar știu acum, când este prea târziu, ce înseamnă să pierzi un stâlp de care te-ai putea sprijini. Și știu acum, poate inutil, că stâlpul care te sprijină trebuie încărcat cu trandafiri albi, nu scuipat când nu mai ai nevoie de el.
Îi invidiez pe oamenii care l-au văzut pe rege, l-au ascultat mai mult sau i-au putut fi alături cu gândul când avea cea mai mare nevoie. Eu fac parte din generația care doar a auzit, a înțeles ori dimpotrivă și va uita în curând. Luându-ne după letargia noastră, poate ne vom mulțumi cu ce va veni. Nu știu dacă este vina noastră, dar noi nu am avut nici un om puternic în frunte care să ne învețe să nu ne mulțumim doar cu strachina noastră de borș cald.
Nu ne-a învățat nimeni ce înseamnă cu adevărat libertatea și frumusețea. Eu nu am simțit niciodată că sunt într-un stat care mă iubește și pe care îl pot iubi înapoi. Am călcat o bucată de pământ al acestei țări, am mânuit sapa și furca, am mers cu vitele pe câmp și am muncit uneori până am vomitat, clătinându-mă sub Soarele care-mi ardea pielea subțire. Nu regret și nici nu mă plâng. Sărăcia mea și a Bunicilor mei, primită poate pe nedrept a fost cel mai mare necaz și cea mai mare bucurie. Am mâncat turte coapte pe plită și am dormit pe saltele umplute cu paie.
Suntem săraci și astăzi. Bunicii mei vor muri săraci. Poate voi reuși să strâng câțiva bani de-a lungul vieții, dar când îmi voi vedea mâinile fine de om învățat, îmi va veni să plâng când îmi voi aminti mâinile crăpate ale părinților mei. Făceau podul casei, punând lut cu rogoz. Rogozul era atât de dur, încât îi tăia, iar seara, când se spălau, sângele țâșnea voios, iar lor le tremura tot trupul. Când mă voi uita la mâinile mele, voi vedea mâinilor tuturor celor care au suferit pentru noi, pentru libertate și democrație.
Suntem un popor anapoda, cu metehne felurite. Noi încă facem glume prostești legate de moartea unui om. Înainte de toate, este un om. Greșelile ar trebui să ajungă în fața justiției, iar noi ar trebui să aruncăm cadavrele urii și să mergem mai departe.
Moartea regelui a stârnit și reacții mizerabile. Eleganța și educația ar fi trebuit să ne mâne să nu ponegrim un piept tăcut care nu se mai poate apăra. Nu trebuia să scuipăm un om care ne-a iubit. Trebuia ca măcar acum, când este prea târziu, să-l vedem.
La mine la țară, când moare cineva, sărac, ori bogat, cinstit ori dimpotrivă, bun sau rău, îl plângem. Îl iertăm și vrem ca și Deus să-l ierte, rugându-ne să ne ierte și pe noi. Dăm țuica pe gât, nu înainte de a vărsa pe pământ câteva picături pentru cel mort. Ne amintim de el și vorbim despre faptele lui bune. Eu cred că țăranii din satul meu cred că Deus stă cu ei mereu la masă și parcă îl caută cu ochii, să-l înduplece, să-și deschidă Cerul și să-l ia pe mort acolo unde este bine. Pentru lumea nouă, aceste lucruri pot părea niște prostii. Noi așa am trăit și așa vom muri, oricâtă bătaie de joc vom primi.
Îmi cer iertare și-ți urez drum bun, Maiestate! Eu te iubesc, așa cum ești, și dacă ai nevoie de cineva în veșnicie, să îi cauți pe cei care au crezut în tine și au murit când nu trebuia. Vor veni și alții. Prea căiți.
Sursă foto: Pinterest