Suntem mai strălucitori decât proştii care au fost înaintea noastră

17431042963_71f1991f4e_k

Guestpost by Simona Poclid

Când eram liceană, în clasa a XII – a, era primul an în care, în sălile de examinare, se introduceau camerele video de supraveghere.

Într-o zi oarecare, îmi era sete. Până la următorul magazin aveam vreo 20 de minute de mers pe jos, astfel că mi-am călcat în picioare principiul vetust de a nu intra în cârciumi deșănțate. La una dintre mese din barul strâmt, stătea un vlăjgan înalt, blond, recunoscut pentru mintea lui puțină și spiritul descurcăreț, cu mașina tăticului și câteva învârteli ilegale. Pe drum vorbisem cu o prietenă despre cum va fi anul acela ,,bacul”. Habar nu aveam. Eram generația aceea care dăduse și tot felul de teste naționale și luasem note mici. Cum eram niște copii de la țară, nu deranjam pe nimeni și nici nu reprezentam o cantitate de care cârmuitorii să se îngrijească prea mult.

Am intrat alături de prietena mea în bar. Era o zăpușeală care te amețea. La câteva mese, niște oameni care-și lăsaseră căruțele încărcate cu pietriș în drum, sorbeau din berea ieftină. Cum ne-a văzut, vlăjganul a venit înspre noi, a rânjit mândru și ne-a spus: ,,Ați cam belit-o anu ăsta. Aveți camere. Eu am luat șapte la bac, am și copiat, dar voi ce dracu faceți? ”. La vremea aceea, eu nu răspundeam niciodată, nimănui. Țin minte însă, că l-am privit și m-am abținut teribil să nu-i spun că este un gogoman.

Îmi propusesem deja să nu tocesc pentru bac. Voiam să văd ce reținusem în cei patru ani și continuam să citesc tot ceea ce ce-mi atrăgea atenția. Eram în perioada în care-mi plăcea Hortensia Papadat-Bengescu și Cella Serghi. Nu excelam la matematică, fizică, chimie ori informatică, dar nu mă zbăteam deloc. Renunțasem să țin pasul cu unul dintre colegii sclipitori și mă mulțumeam cu priceperea-mi de la română.

În ziua aceea, străbătând drumul spre casă, printre pietre și sudoare care-mi alerga pe tâmple, mi-am amintit câți cunoscuți luaseră bacul copiind. Doar ei singuri povesteau, fără să-i întrebe nimeni, cum au dat mâncare și băutură supraveghetorilor, iar ei, în sala de examen, au ținut-o într-o veselie mare. Era ceea ce numea protocol, deși toată lumea știa că este cât mai pompos ca să astupe și să sature gurile celor care puteau să schimbe ceva.

Bineînțeles, bacul a trecut, ca și facultatea și masteratul, dar mereu am simțit că pic în prăpastia deschisă între generațiile anterioare și cea actuală. Generația pierdută, care nu rezistă mai mult de jumătate de an la un loc de muncă, dorindu-și un salariu gras, care se plictisește repede și știe doar să stea pe Facebook. Lumea a avut agore, șezători, bancă la poartă și are acum Facebook, Twitter, Instagram, LinkedIn și Youtube. Mare pagubă! Am trecut de la o formă de comunicare la alta, de la un context social la altul și ne-am adaptat unui spațiu rămas în urmă, din punct de vedere cultural și economic, încercând să răzbim cu ceea ce ni s-a oferit.

Ne-am născut în plină libertate. Chiar atunci când generația anterioară se sacrificase pentru noi. Paradoxal, nu morții se trezesc să ne impute că s-au sacrificat pentru noi, ci tot ăștia vii, care au tremurat de frică, așa cum era firesc, care au fost și ei nehotărâți, tineri și slab pregătiți. Am avut acces la blugi, foarte rupți astăzi, fără să mai fie trecuți pe sub mână, costând cât o casă, la parfumuri și săpunuri. Firește, am stat la alte cozi, în alte forme și pe vremea noastră, care este și a voastră și pe care o construim cu toții, ,,nu ni se suflă între coarne”. Noi, cei pentru care alţii s-au sacrificat, facem parte din satul global și nu mai este îndeajuns să ne dea partidul o garsonieră, să ne punem pirostriile și să avem copii. Pentru aceste câteva lucruri mărunte, trebuie să muncim uneori câte 10 ani, vreme în care schimbăm câteva locuri de muncă.

Suntem dezorientați, ni se impută adesea. Da, suntem. Este dezolant să trăiești într-o țară în care democrația apucă în toate direcțiile, iar destui cârmuitori au rămas fideli regimului totalitar. Pe de o parte, ni se cere să plecăm capul, să știm ce este adevărul și dreptatea, în vreme ce-i vedem pe alții văduvind neîncetat statul. Auzim diverse obiective educaționale și am vrea să plângem, dar sfârșim râzând, când vedem importante figuri cum se bâlbâie în fața microfonului și par să nu fi auzit vreodată de pleonasm, virgulă, ori acordul subiectului cu predicatului.

Suntem viitorul de care mulți se dezic, așa cum ți-ai șterge bocancii plini de noroi de iarbă, doar pentru că noi, când încă eram alăptați nu știam ce era de făcut cu libertatea care se pogorâse peste noi.

Ar fi atâtea de spus, dar putem concluziona subliniind faptul că eșecul nostru nu ne aparține în totalitate. Suntem proști. Un pic mai puțin proști decât cei care au fost înaintea noastră. Și poate că, până în acest moment, aceasta este cea mai mare reușită a libertății noastre.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

:D :) :( :o 8) :eek: ;-( :grin: :wink: :arrow: :idea: :?: :!: :evil: O:) :-| :-* :-(( :poke: :love: :tired: :emotion: :party: :clown: :worried: X( :p