De când a început Olimpiada, onlineul românesc este plin de specialişti în sporturi. Piariste care până mai ieri practicau un singur sport şi ăla extrem: ridicatul fundului gras de pe scaun, acum se pricep la gimnastică, scrimă, polo şi atletism.
Personaje infecte ale blogosferei autohtone, cu un miros de de bani la fel de dezvoltat precum mirosul rechinului ce găseşte prada la distanţe de km, au început să fie ambasadori ai olimpismului românesc.
Mi-e greaţă de astfel de momente şi specimene.
De ce aş scrie numele meu pe un steag care să ajungă la sportivii români prezenţi la JO de la Londra, când eu în toţi aceşti ani nu am scris nici măcar un rând despre dramele şi suferinţele acestor sportivi?
Despre cum canotorii noştri nu mai au un loc de antrenament special pentru că lacul lor a deveni ponton pentru bogătaşii vremurilor. Despre cum nu avem niciun reprezentant la sărituri pentru că noi nu aveam apă în bazine, iar oamenii se antrenau sărind pe saltele.
Despre cum avem un singur centru de gimnastică performant, dar aşteptăm mereu aurul de la Bitang şi Bellu.
Căutaţi pe blogurile retardaţilor de îi umplu lui Birta steagul de semnături şi dacă îmi găsiţi un astfel de articol în ultimii 2 ani, eu dispar.
Mă mândresc cu performanţele sportivilor noştri. Sunt mult peste ceea ce ar merita ţara asta, pentru care sportul este o eternă scutire medicală..dar o fac în linişte şi la locul meu, ştiind că eu nu am niciun merit să mă bucur alături de ei..nu eram lângă ei şi când plângeau.
Dar ce să înţeleagă curvele din blogosfera românească..ling la curul lui Birta..că e la modă.
