Nu sunt mândră că sunt româncă!

IMG_0308

Guest post de Simona Poclid.

De câteva zile, observ posibilitatea oferită de Facebook de a-ți personaliza fotografia de profil, înrămată-n tricolor și cu mesajul ,,Mândru că sunt român”. M-am gândit în acest timp la diversele motive pentru care aș fi mândră că sunt româncă. Înainte de ziua de astăzi, cu toată tărășenia ei dureroasă, mă gândeam să încep aceste rânduri spunând că nu sunt mândră, ci îndurerată. Astăzi, trebuie să mărturisesc că mi-e rușine. Să spunem povestea de la început.

Până-n anii 98 ori chiar mai mult, nu știam ce înseamnă să fii român. În sala de clasă, în fața mea stătea mereu o icoană; știam că trebuie să fac cruce și, uneori, arareori, din câte îmi amintesc astăzi, cântam imnul. Ni se spunea că trebuie să stăm în picioare, drepți, serioși, cuprinși cumva de durere și fericire, în contratimp, că inima trebuie să ne fie dreaptă și încântată (de parcă dreptatea poate aduce doar încântare). La ora de Educație muzicală aveam cântece care vorbeau despre niște oameni cu pieptul deschis, luptând pentru onoare, dar miza era să învățăm notele. Cântam precum papagalii, urlând, transpirând, cât să se cutremure pereții clasei și ceilalți să știe că la noi se cântă domle’. La Istorie fiecare învăța ce-i dicta norocul și profesorul care venea la ore ori avea probleme și ne încuraja să reținem niște date pentru vreun test.

De abia prin liceu, domnul profesor a încercat să umple golurile avute, doar că nu mai depindea atât de mult de el. Nouă nu ne-a șoptit niciodată nimeni că totul depinde de noi și că a cunoaște poate fi o bucurie. Aveam auxiliare, manuale, o programă de parcurs, iar atunci când un profesor încerca să ne scoată din peștera noastră încălzită cu electricitate, era izbit în piept de multa lene care ne caracteriza. Poate ne ierta, crezând că suntem niște copii. În clasa a VIII – a aveam un coleg nenorocit care mereu o jignea pe doamna profesor de desen, până când aceasta a izbucnit într-o zi în lacrimi. Mi-a fost rușine în acea zi și am plâns acasă mult. Ori de câte ori o vedeam mai apoi, simțeam că mă ustură carnea și cineva-mi zgârie oasele.

În liceu, când vedeam tineri care veneau cu sticla de whiskey în ghiozdan, mă întrebam adesea încotro mergem. Când îndrăzneții loveau fetele peste fese pe holuri, înjurau, și-și tot băgau și scoteau bărbăția în/din locuri misterioase, când se scriau fițuici și profesorii erau înjurați ori porecliți, în sinea mea se adânceau răni și, deși eram retrasă destul, m-am închis și mai mult, nădăjduind că într-o zi voi înțelege poporul căruia îi aparțin, țara care m-a născut și-n care-mi voi duce zilele (până la moarte, dacă nu voi pleca).

Când Bunicul asculta Maria Tănase, când citeam la școală poezii, când apa din tot satul venea învolburată-n pâraie și se aduna în grădina străbunicii, apucând spre Prut, când plopii se înălțau lângă apă și Salcâmii înfloreau în mai, eu simțeam că pământul pe care calc râde. Când, în toamnă, Bunicul spunea că ogorul trebuie arat, iar râmele ieșeau de sub brazdă, târându-se pe pământul răscolit, Cerul era limpede și țăranii osteniți așteptau iarna. Tăiau porcul, scoteau varză din poloboc, făceau mămăligă și tochitură, mâncau, dădeau țuica pe gât, râdeau și așteptau primăvara. În primăvară, pământul se ara din nou. Era moale. Mai moale decât păturile țesute cu care ne înveleam. Era atât de moale și cald, încât îți venea să-ți lipești obrazul de el. Când semințele cădeau în pământ, țăranii se gândeau deja dacă au sape destule pentru prășit. Apoi, copacii izbucneau, mugurii își descheiau cămășile și florile râdeau pe crăci. Poveștile Bunicului despre război și foamete, despre CAP, reprezentau lecțiile mele de istorie. Sărăcia simplă a Bunicului era o durere pe care, deși nu o înțelegeam, o simțeam. Mâinile lui mari, bătătorite de atâția ani, și singura Biblie din casă, ținută acolo, doar ca să fie, erau cele mai frumoase imagini de atunci. Și acum.

Bunicul avea o fotografie din vremea tinereții când făcuse armată și săpase niște canale prin București. Acolo s-a îndrăgostit de o țigancă focoasă. Ei bine, nu doar el s-a îndrăgostit de ea, dar pesemne s-a simțit plăcut, căci țiganca s-a apropiat de el și i-a spus că va avea o viață grea. Poate să nu se facă de rușine în fața celorlalți, Bunicul a râs, dezvelindu-și dinții lați și frumoși. Mai apoi, a pierdut o dragoste, apoi a întâlnit-o pe Bunica. Tatăl Bunicii murise în război, iar ea era săracă. Bunicul venea din neamul lui Niță, înstărit și nobil, dar asta nu a contat. Nimeni nu putea rezista în fața Bunicii mele înalte, cu părul lung, negru, gros și împletit, cu ochii aceia ageri și râsul ei nestăpânit. Bunicilor mei le-au murit cinci copii. Au pornit la drum cu o saltea umplută cu paie, într-o casă făcută din lut cu bălegar, izbit de niște lemne groase cât mâna unui copil de vreo zece ani (cunoscute drept furci). Bunica și-a adus cu ea o icoană de la bunica ei, străbunica mea, care era încă arsă pe margini. Casa luase foc, iar ea scăpase.

Pentru ea era o minune. Și poate-i mai ținea sufletul Bunicii. Și pentru mine este o minune și am vorbit cu Bunica să mi-o lase mie. Așa voi ține sufletul străbunicelor mele și al ei. O voi agăța pe perete, la răsărit, să cadă Soarele dimineața pe ea și să-mi văd Bunica cum încă mai râde, deși atunci va fi în pământ și vocea ei nu se va mai auzi decât în inima mea.

Bunicul vreau să-mi lase un penar din lemn de pe vremuri, în care ține câțiva lei pentru pastilele de inimă. Penarul este murdar, parcă ros de degete la capete, căci pensia mică niciodată nu a ajuns. Și mai vreau hainele lor murdare, să le strâng, să le pun în dulap și, când nu vor mai fi, să le smulg de acolo, să le îmbrățișez și să plâng. Pentru mine, toată țara aceasta, tot pământul acesta, s-au strâns în Bunicii mei, pentru că și-n piepturile lor și al celor care au trăit precum ei, s-au adunat toate durerile și puținele noastre bucurii. Asupririle, pumnii, picioarele-n stomac și flegmele, puțina fericire căutată ori nu, alături de blidul de mâncare sărăcăcioasă, toate se mai văd și astăzi în camera strâmtă a Bunicilor, cu țoale puse peste podeaua de lut, unsă cu bălegar. N-am simțit niciodată, dar absolut niciodată, rușine, ci doar mândrie. Astfel, dacă m-ar întreba cineva de cine sunt mândră, aș răspunde că de ei.

Sunt mândră de nunta Bunicilor mei, făcută cu borș și de iubirea lor care va sălta și de sub pământ, iar eu voi ști că acolo zac doi români prefăcuți în dumnezei care, deși au avut doar patru clase, au fost mult mai înțelepți decât eu, cea în prag de doctorat, voi putea fi vreodată. Nu știu ce înseamnă să fii român, dar cred că Bunicii mei pot să se învelească cu tricolorul țării. Au acest drept, pentru că au îndurat tot greul care a năvălit peste noi și astăzi, când sunt bolnavi, se uită la noi și ne spun să trăim și să ne veselim, căci viața este scurtă și plină de necaz, dar omul poate răzbi.

În satul meu, în zilele cu nunți, toți sărbătoreau. Se întâmplau și sălbăticii, desigur, căci spiritul omului este tare și se aprinde adeseori, dar oamenii erau struniți atunci să caute adevărul. Cât adevăr mai aveam noi astăzi, oare? Aveam vreo bucată de adevăr pe care să o punem sub cap și să adormim liniștiți? Eu încă o (mai) caut.

Trebuie să mărturisesc că voiam să scriu pentru ziua de 1 decembrie ceva frumos. Voiam să vă povestesc cum ploile năvăleau peste satul meu cu Salcâmi și ulițele erau pline de mâl, dar asta nu conta mereu. Când vitele erau duse la păscut și femeile spălau cămășile bărbaților, se simțea în tot o datorie sfântă dusă cu bucurie. Femeia nu se simțea lezată să-i pună bărbatului în față strachina cu borș și să o ridice, așa cum bărbatul nu avea nicio problemă când îngrijea vitele, pământul, certa copiii și se asigura ca pe masă să fie și a doua zi aceeași mămăligă și același lapte fiert. Femeile nu-și doreau ceva anume pentru ele, își îmbrăcau copiii cu ce puteau, cârpeau până și ciorapii rupți și, acolo, pe prispă își duceau durerile și fericirile, dacă erau, cu nădejdea că undeva Deus așteaptă, ascultă și mângâie. Poate că mulți ar spune astăzi că erau înapoiate, dar multe dintre ele au murit și eu le-am văzut intrând în pământ râzând, cu năframă și cămașă albă, semn că Deus chiar aștepta și-n Cer cântărește doar iubirea. Voiam să mai scriu despre cotețul găinilor, despre care am povestit și-n Teatru în stomac, despre penele acelea care-mi păreau de Îngeri și despre simplitatea pe care o acceptam și cu care voi muri.

Cred că tărie că omul nu are nevoie de lucruri materiale. Îi trebuie nimicuri pentru chinul de zi cu zi, dar, în rest, viața este mai mult decât pereții, parchetul, mobila și avuțiile felurite. Bunicii mei nu au avut nimic din toate acestea și, iată, sunt oameni falnici, îndestulați de Dumnezeu cu iubirea celor din jur și a mea care sper să le fie mângâiere.

Deși voiam să vă povestesc atâtea, după ziua de astăzi, când mândrul nostru CFR mi-a arătat că pentru el suntem niște animale, simt cum nedreptatea aceasta trebuie spusă. Ea nu va fi răsplătită. Știu acum că noi nu vom fi prea curând un popor educat. Noi nu știm să lăsăm loc unei femei pe scaun, chiar dacă ea stă chircită pe culoarul trenului de șapte ore, nu știm nici să-i deschidem ușa, nici să o ajutăm să-și ridice geanta. Nu știm nici să respectăm bătrânii, nici să discutăm cu tinerii, nici să facem față unor situații în care doar înțelegerea ar funcționa. La noi ploconul, nesimțirea, mârlănia, prostia și minciuna sunt repere. Dacă nu furăm ceva, de oriunde, măcar un pic, nu ne simțim sătui. Dacă mațele noastre sunt umplute, restul nu mai contează. Și dacă aveam vreo poziție, strivim pe cei mai slabi, urmând ca seara să ne pregătim grumazul pentru cei mai puternici decât noi.

Cârmuitorii noștri, mulți din ei (ca să nu fiu acuzată de vreo generalizare pripită), sunt hoți și proști. Aș fi căutat vreun eufemism pentru proști, dar nu cred că mai este nevoie. Partea rea este că ei cred că noi suntem proștii și poate au dreptate, căci îndurăm atâtea, vrând parcă să demonstrăm că noi suntem o trestie cugetătoare care nu doar se îndoaie, ci se și rupe și merge mai departe. Suntem sălbatici și neștiutori, iar în ciuda educației noastre (pe care o cârpim cu ce putem) nu știm niciodată să ne descălțăm și să mergem și cu talpa celui flămând, sărac pentru că ne uităm la el și ne spunem că e împuțit, puturos și alcoolic. Bineînțeles, fiecare popor are vreascurile lui, dar astăzi, într-un tren CFR-ist, în vagonul în care eram și eu, 15 persoane au trebuit să călătorească șapte ore fără loc. Știți ce a spus controlorul unui student amărât: ,,Dar, ce, te-am forțat eu să accepți? De ce nu ai stat acasă?”. O cucoană de la CFR a explicat că trenul care străbate o distanță de 406 kilometri în șapte ore, aducând oamenii ca pe animale, are 45 de minute întârziere pentru că nu știu ce șuruburi sunt ,,slăbite”. Bine că prostia, minciuna și nedreptatea nu slăbesc niciodată.

Nu mă doare nedreptatea făcută mie. Nu contează că am zăcut opt ore pe culoarul unui tren și m-am abținut cu toată puterea să nu vomit, ci că toți ceilalți au fost tratați ca niște proști. Mi-a fost rușine față de studenții străini care, la început, crezând că este o glumă proastă, s-au așezat simplu pe coridor și au început să cânte în franceză. La final, după opt ore, de abia își abțineau lacrimile și nu reușeau să-și miște trupurile înțepenite. În tren erau și două frumoase fete din Iran. Ochii lor largi, negri erau fascinanți.

Ne-am chinuit să închidem mereu ușa defectă și am schimbat câteva vorbe-n engleză. Apoi, ne-am tot zâmbit obosite, iar eu aș fi vrut să am putere să le spun că-mi pare rău. Nu am avut curaj și nici putere să mă ridic de acolo, dintre bagaje, și să le spun că este vina noastră a tuturor, și a mea, și că ele nu trebuiau să primească asta. Noi, dacă suntem proști, să ne descurcăm cu asta, să ne înghițim neputințele, dar măcar în fața celorlalți să ne spetim. Controlorul urla la ele, deși văzuse că vorbeau doar franceză și engleză, ba să-și mute geanta, ba să le arate biletul, ba să se ridice de pe scaunul pe care îl primise de la un domn pentru câteva minute. Îmi venea să-l iau pe gogoman de gât și să-l arunc din tren.

Nu pricep de ce era așa îmbufnat și când aproape ne călca în picioare, se enerva. Toată lumea cred că sperase ca locurile să se elibereze la un moment dat.

Când a venit poliția să închidă gura unor studenți care-și manifestaseră nemulțumirea, unul dintre ei, și-a frecat trupul unsuros, parșiv, de trupul fetelor din Franța. El rânjea cu dinții galbeni, iar ele se priveau una pe alta stânjenite, rușinate, neștiind ce se întâmplă. Burta lui mare se împingea în spatele lor tânăr și tergiversa trecerea. Atunci mi-a venit și mai tare să vomit. Ce părere poate avea o fată educată, cultă, venind dintr-o țară nobilă, când vede un dobitoc care-și freacă trupul de al ei într-un mijloc de transport în comun? Ce-am spune noi românii dacă ni s-ar întâmpla asta prin vreo țară străină? Vă spun eu. Am striga pe toate drumurile: hai, băi, mai lasă-mă cu ăia, că sunt proști și obsedați.
Când am coborât, în sfârșit, în București, am izbucnit în plâns. Am plâns din cauza neputinței. Uitându-mă la toți oamenii coborând încolonați, obosiți, sătui, scârbiți, am simțit că mi se strângea carnea așa tare pe oase, încât vor plesni. Pe peronul din București, speranța mea în dreptatea acestui popor a murit.
Îmi poate fi imputat faptul că mă grăbesc și că, din cauza unei situații izolate, mânjesc toți oamenii. Aș putea să aduc până mâine exemple, dar ar mai avea vreun folos? Nu văd pentru prima dată până unde poate merge nedreptatea și nesimțirea și astăzi renunț să mai cred că noi, ca și popor, putem înțelege ce înseamnă a fi educat, empatic, brav, nobil, cinstit. Nu cred, oricâte râuri ale evoluției vor trece peste noi, că ne va fi ușor să înghițim finețea dreptății. Dreptatea nu se înfăptuiește numai din turle, prin gesturi exagerate. Dreptatea ar fi și atunci când CFR-ul nostru drag ar suplimenta numărul de locuri, astfel încât oamenii să nu meargă opt ore fără loc. Și ar mai fi dreptate și atunci când, în aceste condiții, nu ar avea 45 de minute întârziere și când băile nu s-ar mai înfunda și pardoseala nu ar fi plină de urină.
Nu sunt mândră că sunt româncă. Astăzi mi-e rușine și-mi va fi mereu. Mi-e rușine de mine însămi că nu știu cum aș putea schimba toate aceste lucruri dureroase. Și deși nu înjur, astăzi vreau să spun din adâncul inimii, să te duci dracului CFR.

Aș vrea să am puterea să vă rog să nu părăsiți acest pământ atât de rănit și să îl iubiți. Și să vă spun la mulți ani. Pot doar să mai șoptesc că sunt un copil care și-a pierdut încrederea. Pentru că eu pot să-mi selectez cercurile în care să mă învârt, dar văd și ce este în jur. Și mă doare. Mă doare așa cum nu m-a durut nici când bisturiul îmi intra în carnea tânără și nimeni nu mi-a pus masca de oxigen ori vreo perfuzie, deși mă învinețisem din cauza răului și o bătrână din salon începuse să se roage lângă mine, căci, deși chemase pe cineva, nu venea nimeni. Mă doare mai tare ca atunci.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

:D :) :( :o 8) :eek: ;-( :grin: :wink: :arrow: :idea: :?: :!: :evil: O:) :-| :-* :-(( :poke: :love: :tired: :emotion: :party: :clown: :worried: X( :p