Guest post by Simona Poclid
A încetat să-mi mai pese de lumea care se adâncește în uitare și golire și scuipă-n jur cu ură. În schimb, cu pasul răzbătând prin rouă și inima dezbrăcată de tot ceea ce-i face oasele să trosnească și să se ascundă precum un copil de întuneric, privind oamenii în adâncul ochilor, înveți că în ciuda opulenței cu care ne înconjurăm, suntem sărăciți până-n măduva sensului.
Într-un sat îndepărtat, agățat într-o colț de hartă care oricând s-ar putea rupe și nimănui nu i-ar păsa, nemurirea se joacă într-o curte întinsă, plină cu iarbă și pui tineri. Un bătrân de 86 de ani, alături de soția lui de 78, nu știu mai nimic despre lumea de dincolo de ulița lor. Nu știu nimic despre ce presupune familia tradițională. Cum ar putea să vorbească despre faptul că sunt de 60 de ani împreună, înghesuind toată suferința și fericirea lor într-o categorie? Cum ar putea Victor să spună că iubirea lui, ținând de 60 de ani pentru aceeași femeie, este doar o rămășiță a unei lumi patriarhale, stupide, prosteșți, ceaușiste? Și cum ar putea ea, Clemansa, mergând clătinat, să accepte că iubirea pentru bărbatul ei este doar un mort care mai rânjește, doar pentru că așa erau atunci timpurile?
Dacă le-aș povesti Bunicilor despre lupta aceasta de-a tradiționalul și noul, probabil ar râde, dar vreau să moară într-o zi demni, fără să știe că niște emancipați le-ar privi mâinile crăpate în derâdere. Vreau ca Bunicul să moară mândru că a prins războiul, foametea, că a îndurat comunismul și nu s-a plâns când oasele îi plesneau de la atâta muncă. Vreau ca Bunica să moară mândră că a fost femeie, că a iubit un singur om, cu care și-a împărțit bucata de inimă, mămăligă, durere și fericire, răzbind amândoi prin greu și acum 60 de ani, când aveau un pat cu saltea făcută din paie și acum când alții ar râde de sărăcia lor.
E liniște. Aici, în satul acesta împrejmuit cu Salcâmi, nu se pune problema violurilor, crimelor, diversității, mânjirii. Familia tradițională nu presupune, cum spunea un emancipat, că femeile sunt niște bovine care toarnă plozi și stau drepte în fața bărbatului alcoolic care le mângâie cu câte un dos de palmă. Înțeleptul cu pricina ar trebui să vadă cum, în fiecare dimineață, Bunica alege cele câteva pastile dintr-o sacoșă de la farmacie și i le întinde Bunicului, aducându-i o cană cu apă rece. Ar mai trebui să vadă cum Bunicul se trezește uneori și verifică dacă Bunica respiră. Ar trebui să le vadă ochii sclipind când își văd copii și nepoții, mulțumind că mai trăiesc încă. Mulțumind că pot vedea Cerul și pot simți iarba sub picioarele desculțe.
Luptele ideologice aduc mereu glod, căci, de la un punct încolo, ambele părți vor doar să demonstreze că au dreptate și mătură totul în jur. Așa se face că, de dragul argumentelor, se înjosesc oameni cinstiți și drepți. De parcă Pământul nu a fost întotdeauna al tuturor, deși înainte au mers doar cei care au răzbit prin iubire și nu s-au pitit în spatele conceptelor ca să-și ascundă neputințele ori fricile.
Luptele ideologice nu sunt câștigate mereu, căci, de la un punct încolo, nimeni nu mai are dreptate. În locul a ceea ce este, nimeni nu pune-n schimb ceva mai bun și, după ce coborâm toată frumusețea în gropi, cădem și noi în ele. Oricât de deschis la minte ai fi (open minded, cum ar spune un isteț certificat de înjurăturile din comentariile de pe Facebook), trebuie să știi că nimeni nu-ți poate sta nici în calea inimii, nici a vieții, iar copitele pe care le porți nu trebuie să calce în picioare oameni și vieți pe care nu le cunoști, doar pentru că îți pari retrograde, vetuste, desuete, iraționale și înapoiate.
Luptele ideologice nu sunt duse nici pentru cei năpăstuiți, nici împotriva celor arierați, ci pentru cei care trag foloase de pe spinările care se mușcă între ele și-și scuipă sângele. Să crezi că mai trăim în societăți care au cârmuitori cărora le mai pasă de mase este o naivitate de neiertat. Noi ne zbatem aici, goi și plini de nevoi, și ne vom zbate întotdeauna, mânați pe drumuri care să ne secătuiască de înțeles și iubire, să ne perindăm prostește cu inimi îndobitocite și să pupăm dosurile care ne-au salvat.
Cei care vorbesc despre acceptare vor să distrugă o bătătură care a trăit mii de ani cu Dumnezeu și cu iubire. Nu cred în niciun referendum, în nicio listă cu semnături, așa cum nu am nimic cu minoritățile sexuale. Din punctul meu de vedere, oamenii pot face orice cu viețile lor, așa cum facem cu toții și îndurăm consecințele faptelor săvârșite. Ce, credeți că mergând în veșnicie, veți merge tot cu semnături după voi? Îhh. Sau ce, când o să vi se zbată inima după iubire, urlând de dor, o să doriți pesemne să vă fie acceptată de vreo majoritate povestea? De parcă în întunericul unei iubiri este nevoie și de aplauze, de aprobări și Bravos.
Lumea a fost mereu alandala. Amestecată cu iubire, ură, deșănțare ori curăție. Fiecare a văzut-o după puterea inimii și a minții, alegând ce i-a convenit. Oricâte guri se vor năpusti asupra oamenilor, nimic, dar absolut nimic, nu va putea schimba pieptul celor care se iubesc. Indiferent de ale cui sunt piepturile, de același sex ori dimpotrivă. Toți ceilalți vor dori doar să câștige o luptă, dar iubirea va răzbate și va reuși mereu să râdă. Și nu pentru că se va crede că oamenii trebuie să se războiască între ei, ca să câștige cei cu cele mai bune discursuri și argumente, ci pentru că omul a fost creat pentru nemurire și pentru iubire dincolo de carne, în absolut și esență. Doar nu i-a căzut părul pe când era maimuță și, zorit de societatea hedonismului, uitându-se vrăjit la posibilitatea satisfacerii tuturor plăcerilor, s-a deșteptat chinuit de cine știe ce alte nevoi actuale. Lumea este mai veche decât înțelepții care comentează pe Facebook. Și iubirea la fel!