#MeToo. Clopot cu pământ

salcam

Guest Post.

Era o vară translucidă. Porumbul tânăr se apleca uneori până aproape de pământ din cauza vântului răcoritor. Cu câteva zile înainte, simțeai că-ți fierbe carnea din cauza căldurii. În dimineața aceea însă, se născuse multă rouă. Era răcoare. Răspântia drumurilor ca o burtă era și ea liniștită. În capătul drumului principal, magazinul mixt încă nu se deschisese. O șandrama numită magazin, cu prețuri dublate, șobolani mergând prin făina de grâu și bere strânsă din sticlele neterminate, pusă-n alte sticle spălate, aruncate în frigider, apoi revândute. Gâturile însetate ale bărbaților venind de la pădure nu fac niciodată diferența între o bere normală și cea adunată din resturile celorlalți. Ori poate că știu, dar le este lehamite să se războiască cu cei de care depind pentru câteva pâini pe lună și niște salam franțuzesc plin de mizerii și puțină carne.

Dinspre izvor, se auzeau câteva femei sporovăind. Mi-am așezat cartea pe genunchi, am privit o clipă Cerul apăsându-se peste casa Bunicului. Era prea multă liniște. Ca atunci când, din clipă-n clipă, trebuie să auzi orice, să te asiguri că lumea nu s-a sfârșit între timp.

Un strigăt. Tata. ,,Băi, dă-i drumul copilei, căci, dacă intru peste tine, îți rup gâtul.” Am tresărit. Știind vehemența cu care Tata se poate enerva, m-am îndreptat spre grădină. Ferestrele casei străbunicului sunt și acum albastre, așa cum erau când eram mică. Iarba se odihnea până spre poartă. Nucul stătea drept în fața ușii. Tata, cu mâna încordată pe furcă, chipul înroșit de furie, bătând strașnic în geam continua să strige: ,,Fii atent că, dacă nu lași copila afară, din mâinile mele mori”. Bărbatului căruia îi striga avea 54 de ani. Între timp, venise toată strada în fața porții. O femeie voinică, pășind mereu apăsat, a intrat în ogradă, s-a îndreptat cu mânie și a împins ușa veche de 130 de ani. Un scârțâit prelung s-a prelungit din pământul de sub casă până-n tălpile celor care așteptau în drum.

Au durat câteva clipe de strigăte din care n-am înțeles nimic. Cert este că, la un moment dat, de după perdeaua slinoasă a ușii, a ieșit o fetiță de 10 ani, cu șlapii în mâinile slabe. O știam. O fetiță foarte slabă, înaltă, tunsă bob, cu ochi prea verzi, parcă veninoși și glas subțire. În urma ei, bărbatul înalt, osos, puțind a votcă ieftină a ieșit și a bâiguit ceva de neînțeles, apoi a închis ușa.

Copila tremura. S-a uitat la noi toți speriată. Bătrâna care deschisese ușa, a căzut în fața ei în genunchi și a strâns-o în brațe. ,,C. de ce ai intrat în casă la acest nemernic? ”. ,,Eu, eu… m-a trimis mama după pâine. Și P. mi-a zis să vin că trebuie să îi dea tatei un radio. Dacă vin îmi dă niște bomboane. ”, a început copila plângând să povestească, în timp ce femeile din poartă înțepeniseră. ,,Mi-a spus să stau pe pat. Eu nu am vrut. ” ,,M-am așezat și mi-a spus să mă întind. M-a atins. ”

Nici nu trebuise să ne spună mai mult. O vedeam cu toții atât de clar așezată pe perna făcută din pene de găină, cu tricoul prea scurt și cu ochii clari. Puteam simți fără să vreau mâinile mari pe umerii ei înguști și degetele coborând, urcând, coborând.

Copila a căzut în mijlocul ogrăzii. Era în brațele bătrânei. Plângeau amândouă. Plângeau și femeile de dincolo de gard. Cu cât C. povestea mai mult, cu atât ura față de P. izbucnea în trupurile care înțepeniseră.

P. are o istorie veche. Alcoolic. În vremea când mama lui trăia, se culca cu ea. O bătea, apoi o închidea ca în alte zile bune să stea lângă ea și să-i povestească nimicuri. Uneori, o schimba, o spăla și o așeza pe un scaun de plastic în fața casei, căci ea era paralizată. Ori de câte ori vecinii anunțau poliția, primea doar niște amenzi pe care nu le-a plătit nici astăzi.

Când mama lui P. a murit, femeile care au scăldat-o s-au înfricoșat văzându-i vânătăile de pe trupul slăbit. El a băut în continuare, fără nicio remușcare. Așa cum îi era felul, s-a măsurat în continuare cu cei slabi și bolnavi. Într-o seară cețoasă, așa cum sunt multe seri la noi, o muzică prostească răsuna de dincolo de ferestrele albastre. Cândva, ele erau tot ce aveam, căci mă jucam în casa goală a străbunicului. Acum, totul era murdar, slinos, puțind a moarte, deznădejde și neiubire.

Am văzut-o pe M. intrând pe poartă. Are o tulburare psihică, accentuată pe nedrept după ce mama i-a fost ucisă de cancer. Își trăgea fusta zdrențe pe șoldurile împlinite și scuipa printre dinți o salivă murdară. În urma ei venea un alt bărbat, bețiv și nătâng deopotrivă, un neisprăvit care, neputându-se căsători cu nimeni, a încercat să forțeze diverse fete. În ciuda dovezilor evidente și-n numele relațiilor pe care le are, niciodată nu a răspuns pentru mârșăviile lui.

,,Iubirea” pătimașă a celor trei a durat vreo patru zile. Când au terminat banii pentru băutură, cei doi au trimis-o acasă pe M. să mai aducă de la tatăl ei pensionar. Om bătrân și bolnav, cu alți copii necăjiți și cu M. bolnavă, a rugat-o îndelung să vină acasă și să nu se întoarcă la P. Beată, puțind a urină și a fecale, cu părul slinos, M. s-a clătinat, s-a uitat la tatăl ei și i-a trântit: ,,Și ce, mă fuți tu, dacă nu mă duc? ”. Tatăl nu a mai spus nimic, iar P. a aruncat-o în drum când i-a terminat banii.

Multe zile am văzut-o pe M. trecând prin fața porții lui, aranjându-și fusta, oftând, clătinându-se bezmetică. Alteori, se apropia de poartă, aștepta, se așeza pe iarbă, apoi, fără niciun temei, se ridica și pleca.

Port o vinovăție uriașă. Și-n cazul micuței C. Și a femeii bolnave. Și a mamei lui. Căci, tot ce am făcut a fost să privesc din pod lucrurile, să plâng și să o rog pe mama să anunțe poliția. Dacă închid ochii acum, pot vedea și resimți fiece pumn pe care mama lui îl primea, fiece butoi cu apă rece aruncat în cap și fiece picior în stomac. Pot vedea și mersul femeii bolnave psihic, fusta murdară și privirea de animal confuz. Și pot simți lacrimile copilei C. pe obrajii mei. Îi simt umerii prea mici în umerii mei și… amintirile se încâlcesc în mintea până ajung la vârsta de cinci ani.

Locuiam la oraș. Când mergeam la Mela să ne jucăm nu înțelegeam niciodată de ce stă mereu într-un colț, de ce mănâncă de pe jos mâncarea, o adună grămadă cu mâna, își linge degetele și râde. Nu înțelegeam nici de ce nu iese afară, de ce nu se joacă, de ce nu poate vorbi corect. Nu am înțeles nici de ce a murit. Mai târziu, la 20 de ani, când am aflat că era bolnavă psihic și violată regulat de propriul tată, și ultima bucată din inima mea s-a dărâmat. M-am așezat într-un colț și am vrut să mor. M-am urât și mă voi urî mereu pentru că nu am putut înțelege. Nu am înțeles-o niciodată și mi-a fost frică să o strâng în brațe. Și am crezut mereu când toți ceilalți mă mințeau că vânătăile de pe chipul și trupul ei sunt din cauza că Mela este neatentă și se lovește.

P.S. Mai sunt câteva ,,exemple”, dar nu cred că am tăria necesară încă să le povestesc. De când a început acest soi de campanie #MeToo și citesc diverse destăinuiri, uneori mă doare că se povestesc multe lucruri adiacente și că multe dintre cazurile dureroase vor rămâne nespuse. Mela a murit acum 18 ani. C. este o copilă care niciodată nu va mai povesti ce s-a întâmplat. M. este o femeie bolnavă psihic care știe doar să mănânce, să se îmbrace când îi este frig, să-și facă nevoile și să muncească mașinal când cineva îi explică ce anume este de făcut. Dacă pentru femeile care au suferit cu adevărat sau pentru cele care se lasă purtate de puterea #MeToo există o putință de vindecare, pentru femeia și cele două copile care-mi zac în piept totul este ca un clopot cu pământ. Încerc să-l mișc cu toată ființa mea, dintr-o parte-n alta, să-l fac să cânte, dar curge doar pământ.

Un clopot cu pământ care refuză să cânte. Peste locul în care este îngropată Mela, acolo unde eu nu am puterea să merg niciodată, sper să plouă cu flori de Salcâm. Și mai sper ca Deus să o îmbrățișeze strâns așa cum nu am putut-o face eu, căci dacă există un om care a îndurat prea mult pe pământ, Mela rămâne copila fără mamă, eliberată când s-a aruncat de la balcon, femeia propriului tată, locul de scuipat pentru bunicul urâcios și pentru ceilalți copii. Tot ea este colțul în care au năvălit pumnii ori ocările celor 11 inși care trăiau în aceeași casă. Și tot Mela este cel mai sfânt colț din această lume pentru mine, la care mă întorceam fără să spun nimănui. O fac astăzi public, pentru prima și ultima dată, pentru că uneori nu ajunge #MeToo, iar un #SheToo ar fi poate un alt spectacol. O fac pentru că ea a murit și poate sunt singura care-și mai amintește de ea. Nici măcar tatăl care a violat-o ani de zile nu mai trăiește. Totul tace. Și pământul se umflă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

:D :) :( :o 8) :eek: ;-( :grin: :wink: :arrow: :idea: :?: :!: :evil: O:) :-| :-* :-(( :poke: :love: :tired: :emotion: :party: :clown: :worried: X( :p