Eminescu. Fală în mijlocul pieței

eminescu

Coridorul școlii. Clopoțelul. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri. Ora de română. Când era vorba de Eminescu, mulți dintre noi voiam să chiulim. Pentru că nimeni nu ni-l prezenta pe Eminovici așa cum trebuie, în amploarea lui de publicist și om care a luptat și murit pentru idealuri, pentru ceilalți, profesorii rezumându-se la a ne băga sub bot ,,Luceafărul”, ,,Dorința”, pădurile, lanurile, ferestrele, plopii, noroaiele, capadopere fără îndoială, dar nu tot ce a contat și a constituit, în fond, geniul lui. În ianuarie, în gimnaziu, aveam o profă’ nebună care ne înșiruia pe hol, ca pe niște viței proaspăt curățați, și ne putea să cântăm urlăm ,,La venirea Soarelui se știe/Domnul a munci o veșnicie/Iar noi, noi ne-am ales cu Domnul Eminescu” sau ceva asemănător. Mi se umflau venele gâtului, amețeam aproape, nu pricepeam nimic din ce îndrugam, de ce lumea era solemnă, de ce niște babe aproape de pensie, care altoiau copiii cu palme peste față, aproape lăcrimau și, în fine, de ce era o isterie generală. Dracu’ te lua dacă nu o știai pe aia cu ,,poetul nostru național”, nu-ți ieșeau ochii din orbite de admirație și nu-l cărai după tine și pe Maiorescu, Creangă, romantismul întârziat, motive, teme, apartenența la genul liric.

Rețeta gem de prune a școlii românești, în care atingem doar suprafețele, fiecare sperând că se va izbi de viață și va învăța ceea ce trebuie. Glume deșănțate cu Veronica Micle. Că Eminescu ar fi avut sifilis, că ,,poponarul dracului”, ,,impotent”, ,,nebun”, ,,dă-l în mă-sa”. Timpul. Partidul Conservator. Viena. Biblioteca. Teoria Conspirației. Mercurul. Lucruri de care nu ne atingem, căci, dincolo de a ști să înjosim și să îngropăm, ne pricepem să aruncăm sub preș ceea ce trebuie să rămână așa cum este. La noi toate trec, se amestecă, iar atunci când prundurile o iau la vale, cu postări zemoase, like-uri și critici altoiți peste noapte, ne prindem în horă, ne suflecăm nădragii plini de indiferență și dezgust, limitări succesive ca niște pocnituri în genunchi și sărbătorim ori suferim. ,,Trecerea în neființă”. Oare se va mai folosi multă vreme exprimarea aceasta răsuflată peste tot? Vasăzică, cât trăiești ești băgat până-n gât în ființă rahat ne-turcesc, apoi treci în neființă. Metafizică.

,,Sărmanul Dionis”. Aveam 17 ani. Stăteam tolănit într-un fotoliu din nuiele împletite și-mi fierbeau tâmplele. ,,Să ne-nchipuim lumea redusă la dimensiunile unui glonte, şi toate celea din ea scăzute în analogie, locuitorii acestei lumi, presupuindu-i dotaţi cu organele noastre, ar pricepe toate celea absolut în felul şi în proporţiunile în care le pricepem noi.” Mihail (îmi place mai mult să-i spun așa, decât Eminescu, brandul de țară pe care mulți îl mulg cu nonșalanță și indiferență) credea că limba unește percepțiile, interpetrările și leagă, cu aferentele categorizări, oamenii, înlănțuind prin scriitură inimi. Ce idee frumoasă însă, ca oamenii să aibă aceleași organe (inimi și minți) să trecem prin ceilalți, să-i vedem fără perdele, până-n miezul care stă să plesnească și să înflorească. Cred că asta nu face poporul român, cu nicio valoare pe care o are (și nu sunt puține); să pătrundă esența, să se bucure cu adevărat, căci snobismul naște doar o societate de dobitoci care știu să rânjească. Să trecem puțin de ceea ce se vehiculează cu sârg, pentru găsirea adevărului. Oricare ar fi el.

,,În faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spaţiu ― ele sunt numai în sufletul nostru.” În suflet, acolo unde puzderiile de dureri și sfârșiri le rămân străine celor care privesc cu ochii ghiftuiți de viață și scuipă, ori participă la o modă generală, lipsită de chintesență. ,,Teoria formei fără fond” este un adevăr care rânjește ori de câte ori ne vede. Pentru Mihail Eminovici nu a existat niciodată timpul, ori spațiul, căci a știut că sufletul acela copt, răbufnind, se va împlini într-o zi. Poate ar fi vrut ca acest popor să fie altfel. Nu să-i aducă lumea laude la tulpina teiului din Grădina Copou. Nici analfabeți funcțional care să-i recite versurile pe pilot automat. Nici țară de mojici pierduți. Fără idealuri, dreptate sau râvnă de frumos. Așa, precum niște gunoaie purtate de vânt.

Cu toate acestea, este o zi care merită o clipă de cumpănă frumoasă. În numele unui om care a iubit versul și ne-a ridicat capul din glod în fața celorlalți, suferind peste putință. Și dacă vrem să-i aducem un omagiu, să-i căutăm inima din rând, întotdeauna, nu numai în ziua nașterii și a morții, când toți devin tam-nesam ,,fani” Eminescu!

Sursă foto: Historia

One thought on “Eminescu. Fală în mijlocul pieței”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

:D :) :( :o 8) :eek: ;-( :grin: :wink: :arrow: :idea: :?: :!: :evil: O:) :-| :-* :-(( :poke: :love: :tired: :emotion: :party: :clown: :worried: X( :p