Crin Antonescu – scurtă istorie a idolatriei

Aș fi putut să mă limitez doar la acest titlu și nu aș fi dus lipsă de cititori pentru acest articol. Și nu, nu exagerez, dar așa funcționează lucrurile în spațiul online de la noi, atunci când il menționezi pe fostul președinte al PNL Într-o clipă se activează o întreagă grupare de criniști (susținători necondiționați ai lui Antonescu) care vor da like, share și love la articol, chiar dacă acesta nu ar avea decât titlul.

Dar ce titlu. Crin Antonescu este, fără doar și poate, unul din cei mai carismatici politicieni pe care i-a avut România postdecembristă. Iar perioada sa de maximă adulare corespunde cu perioada 2009 – 2014. Și nu întâmplător, întrucât aceasta este și perioada cu cele mai importante funcții deținute de acesta: președinte al PNL (2009 – 2014), președinte al Senatului (2012 – 2014) și, da, președinte interimar al României (10 iulie 2012 – 31 august 2012).

Dacă despre Antonescu dinainte de 2009 este destul de greu să spui că a fost cu adevărat un luceafăr al politicii românești, omul zbătându-se mai degrabă într-o dolce far niente mediocritate, alegerile prezidențiale din 2009 ni-l aduc în prim plan pe omul politic care avea să capitalizeze poate cel mai mare capital de speranță și încredere de după momentul Emil Constantinescu, și asta în fața unui adversar nu tocmai ușor: Traian Băsescu.

Cu un discurs politic remarcabil, cu alura unui politician versat, elegant, mult departe de grobianismul contracandidatului său, Antonescu a rămas în memoria colectivă drept adevăratul adversar al lui Traian Băsescu la acele alegeri. A fost ajutat și de atacul mizerabil legat de dispariția soției sale.

Ascensiunea Luceafărului antonescian.

Din acel moment, lucrurile au căpătat claritate. Crin Antonescu și PNL reprezentau opoziția clară la tot ceea ce însemna Traian Băsescu. Câteva mișcări de apropiere față de PSD, coagularea și unui trust media precum Antena 3, iar la 5 februarie 2011 lua ființă marele proiect politic al lui Crin Antonescu: Uniunea Social Liberală. Proiectul care avea să creeze aura de lider providențial, dar care, vom vedea un pic mai încolo, avea să însemne și sfârșitul politic dezamăgitor al lui Antonescu.

Rămân memorabile din această perioadă tiradele publice purtate de Crin Antonescu la momentele moțiunilor de cenzură care au dus la căderea guvernelor Boc și Ungureanu, permanentele dispute cu Traian Băsescu, cele care au fost, fără dubii, cele mai bune discursuri din perioada parlamentarismului românesc de după Revoluție.

Un răsfățat al studiourilor de televiziune, al mass-media în general, adorat de oameni, părea că pentru Crin Antonescu urmează cel puțin un deceniu de lider incontestabil al politicii românești.

Cobori în jos, Luceafăr blând..

Numai că socoteala nu s-a potrivit. Lucrurile se precipită și vine anul 2012. Începutul sfârșitului am putea spune. Suspendarea lui Traian Băsescu, perioada de interimat ca președinte al României, acestea ar fi trebuit să fie cele două lovituri de grație care să îl propulseze pe Antonescu ca favorit pentru alegerile prezidențiale.

Numai că, alături de vechiul său camarad, Victor Ponta, prin ezitările de care a dat dovadă, prin faptul că, purtându-se ca un copil speriat, a fugit de presiunea publică a rezultatelor referendumului, Crin Antonescu și-a început căderea. Da, corect, oratorul și omul politic erau încă acolo. Ba, mai mult, la alegerile din toamna lui 2012 avea să obțină, prin USL, un uluitor scor de 70%, dar pentru Antonescu tot ce rămânea era povestea lui „președinte ad-interim„.

Și cu cât înaintăm în timp, gesturile sale politice devin din ce în ce mai contradictorii. Totul culminând cu o anumită vizită în America, de unde, iar asta a fost evident pentru tot mai multă lume, omul s-a întors schimbat total. Ce a urmat, știm cu toții. Escaladarea problemelor cu PSD, desființarea USL, ultima mare bătălie televizată cu Gâdea, sabotajul de la europarlamentare, retragerea din fruntea partidului și….cam nimic de atunci încoace.

Din Crin Antonescu a mai rămas doar secta lui Antonescu

Când spun secta lui Antonescu, nu o spun cu răutate. E ca o mărturisire, dacă vreți. Și eu am fost acolo. Fără nici un gest politic major în ultimii 2 ani de zile, pregătindu-se de ieșirea definitivă din scena politică, Crin Antonescu mai trăiește în spațiul public și politic românesc doar prin vocile susținătorilor săi, care îl menționează zi și noapte, ca pe o Sfântă Liturghie neîntreruptă.

Dar la fel cum nici pe Sfântul Duh pogorându-Se peste Sfintele Daruri nu îl putem vedea cu ochii trupului, nici pe cel ce a fost odinioară marele Crin Antonescu nu îl vom mai vedea pogorându-se peste săraca cu duhul politică românească.

Articol publicat pe Știripesurse.ro