Azi e 21 decembrie 2012 – majoritatea dintre voi staţi şi vă râdeţi de sfârşitul eşuat al lumii mayaşe.
Unii în dau cu #fieca, alţii cu ler, alţii pur şi simplu respiră degeaba. Pare o zi obişnuită. Şi chiar este. Pentru o ţară care şi-a pierdut absolut toate reperele morale, era normal ca şi 21 decembrie să cadă în uitare.
Culmea, pe 21 decembrie 1989, fără prorocirile unor mayaşi, la Bucureşti chiar a venit sfârşitul unei lumi. Chiar a fost o apocalipsă, una sângeroasă, una nedreaptă, una care şi-a ales victimele cu precădere din rândul unor tineri, a unor suflete care au vrut ceva mai bun pentru cei ce vor urma.
21 – 22 – 23 decembrie 1989 sunt zile în care tineri de vârsta voastră, a celor ce azi vă hliziţi ca nişte babuini din faţa calculatoarelor, au ieşit în stradă, gata să moară, pentru că vroiau ca măcar cei care vin după ei să nu mai trăiască vremurile triste şi dureroase pe care ei le apucaseră.
La 23 de ani de la acele momente, îmi e dor şi milă de acele suflete care au murit degeaba.
Destinul acestei ţări nu s-a schimbat deloc.
Măcar zilele astea, când treceţi pe la Universitate, pe la Română, pe la Piaţa Revoluţiei, opriţi-vă o secundă şi înălţaţi un gând pentru eroii noştri. Măcar atâta merită şi ei.